RSS Feed

Category Archives: social

Tăcerea „mieilor”, bucuria gay-ilor

Posted on

Articol preluat de pe  blogul lui Claudiu Tarziu

 

Trebuie să recunoaştem că propaganda şi lobby-ul homosexualilor sînt foarte abile şi teribil de eficiente. La noi, în cîţiva ani au reuşit nu numai să timoreze o ţară întreagă, ci şi să îi pună într-o defensivă „vinovată” pe cei care se opun politicii lor.
Aşa am ajuns în situaţia incredibilă în care nu ei sînt obligaţi să ne explice cum îndrăznesc să ceară ca un act anormal să fie recunoscut drept normal, ci noi, heterosexualii, să motivăm de ce nu sîntem de acord cu homosexualitatea, cu căsătoriile gay şi cu adopţiile de copii de către pederaşti. Noi sîntem etichetaţi ca înapoiaţi, obtuzi, extremişti, nu ei, care se împerechează mai rău ca dobitoacele.
Sîntem acuzaţi că îi discriminăm, pentru că ne apărăm valorile.
„Dreptul” lor la a-şi exiba comportamentul denaturat este mai presus de dreptul majorităţii la decenţă.
Dacă spunem anormalităţii pe nume, sîntem catalogaţi homofobi.
Să avem, totuşi, proprietatea termenilor. Fobia este o “stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”, ca şi o “repulsie excesivă faţă de ceva; aversiune nerezonabilă”. Or, în chestiune nu e vorba de aşa ceva. Nu teama iraţională sau duşmănia faţă de cineva diferit determină atitudinile împotriva homosexualităţii, ci inacceptabilele cerinţe ale homosexualilor. Dacă activiştii homosexuali s-ar abţine de la periodicele ieşiri publice, prin care urmăresc să ne impună o aberaţie sexuală drept standard de normalitate, nimeni nu ar avea nimic cu ei.
Este de neînţeles cum au izbutit homosexualii să facă din problema lor un punct de dezbatere pe agenda publică, într-o societate în care peste 90% dintre cetăţeni se declară creştini. În mod firesc, subiectul nici nu ar trebui deschis. Învăţătura noastră de credinţă consideră această practică sexuală un păcat grav, de care cei care se fac vinovaţi trebuie ajutaţi să scape cît mai repede. În creştinism, fie el răsăritean sau apusean, nu există toleranţă pentru homosexualitate, ci doar compasiune, ca pentru un suferind. Este vorba de aceeaşi înţelegere şi milă ca pentru orice păcătos, indiferent de păcatul care îl munceşte. Omul acela este beteag sufleteşte şi ajunge să-şi bată joc de trupul lui. Nu-l pedepseşti pentru asta, dar nici nu poţi să-i spui să continue aşa, ori să-i accepţi cererile aberante.
Imaginaţi-vă că un depedent de droguri ar pretinde legalizarea stupefiantelor, ori un beţiv ar solicita să i se permită prin lege să vină beat la serviciu, sau un alienat mintal ar insista ca legiuitorul să-l declare sănătos şi să fie tratat ca atare, sau, în fine, un zoofil şi-ar revendica dreptul de a întemeia o „familie” cu găina, oaia sau vaca de care s-a „îndrăgostit”. Vi se par nişte ipoteze forţate? Ei, bine, acum 20 de ani şi homosexualitatea era privită la fel. Nici un om cu capul pe umeri nu se referea la homosexuali decît ca la dezaxaţi, ca la unii care sînt în afara normalităţii fie din pricina unei boli, fie din viciu. De altfel, homosexualitatea a fost considerată boală psihică pînă în 1990, nu doar în România. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a scos-o în acel an de pe lista de afecţiuni psihice, iar astăzi statele europene sînt chemate să o elimine şi de pe lista de patimi. Totuşi, sînt destui medici care continuă să trateze homosexualitatea, cu rezultate spectaculoase, mergînd deseori pînă la vindecarea pacienţilor. De asemenea, sînt tot mai mulţi homosexuali care au renunţat la apucăturile lor, după ce şi-au găsit lecuirea în Biserică.
Apropo, remarc cu tristeţe că Patriarhia Română nu găseşte de cuviinţă să intervină în dezbaterea despre homosexualitate, care a bulversat lumea românească în ultimele săptămîni. În mod inexplicabil, BOR tace pare-se cu program, de vreo cinci, şase ani încoace, asupra acestei probleme. În fiecare an, homosexualii mai dau un asalt asupra moralităţii publice şi a instituţiilor statului, încercînd să mai cîştige o redută. Şi în fiecare an, Biserica noastră tace. De ce? Pînă cînd? Nu realizează înalţii noştri ierarhi că „turma” are nevoie de un cuvînt lămuritor? Şi că, dacă toţi vom tăcea, se va instala şi aici „urîciunea pustiirii”?
Dacă puterea duhovnicească nu face uz de autoritatea ei, într-o problemă de interes naţional, să ne mai mirăm că Puterea politică este gata să cedeze presiunilor şi ademenirilor venite dinspre lobby-ul homosexual?
Estimp, activiştii pidosnici atrag în jocul lor pervers instituţiile de învăţămînt, ca să ne strice copiii, să le inculce o mentalitate cu efecte îngrozitoare în timp.
Facultatea de Istorie şi cea de Sociologie, din Universitatea Bucureşti, au renunţat să găzduiască manifestări de propagandă homosexuală numai la protestul energic şi bine motivat al unor organizaţii creştine. Însă, la Liceul bilingv „George Coşbuc” din Capitală scandalul e în toi, după ce o serie de acţiuni pro-homo au fost oprite, la opoziţia unor părinţi. Dar abia în cel de-al patrulea an de cînd liceul desfăşoară astfel de acţiuni de promovare a homosexualităţii. Ministerul Educaţiei şi Inspectoratul Şcolar Bucureşti au început o anchetă care vizează conducerea instituţiei de învăţămînt şi pe principalul organizator al unei parade gay, profesoara Roxana Marin (care s-a evidenţiat, la un moment dat, ca actriţă într-o piesă cu titlul „Monoloagele vaginului” şi a cărei comunitate nu cred să fie prea mîndră de înclinaţiile ei sexuale). Imediat activiştii homosexuali au declanşat o campanie de presă pentru intimidarea autorităţilor. În paralel, profesorii propagandişti ai homosexualităţii în liceu sînt pe cale să-şi impună „viziunea” asupra întregului corp profesoral, cerîndu-le colegilor lor să se solidarizeze şi să nu abandoneze „programele de apărare a drepturilor omului”. Oamenii ăştia, fie sînt bolnavi, fie ticăloşi. Iar dacă majoritatea va tăcea, laşă, comodă sau plătită, nu va fi scutită de consecinţe.
Probabil că, în cele din urmă, părinţii care au sesizat porcăria de la „G. Coşbuc” vor fi siliţi să-şi mute copiii la alte şcoli, ca şi cei care vor realiza că nu mai pot avea încredere în pedagogia din acest liceu. Şi dacă se va întîmpla aşa, înseamnă că majoritarii sînt împinşi spre ghetoizare, în vreme ce instituţiile publice ale României creştine intră cu totul pe mîinile pederaştilor.
Asta aşteptăm?
Comentariu  Wisdom: Aceasta este Romania nimanui.
Anunțuri

Rosia Montana – Metoda de extractie prin cianurare va duce la disparitia a mii de tone de alte metale si substante foarte rare. De ce este promovata de mass-media campania pro-RMGC?

Posted on

Aurul si argintul nu sunt singurele elemente care se gasesc in aceste depozite. Eficienta estimata a extractiei prin cianura integranta folosind tehnica CIL este de 80% pentru aur si 61% pentru argint, dar nici un alt element nu se mai poate recupera prin aceasta tehnica. In opinia noastra, in mare parte bazata pe analizele prezentate de RMGC, 161 tone de Te, 49 tone de Ge, 172 tone de Se, 116 tone de Ta, 777 tone de Ti, 1220 tone de Sb, 29763 tone de Zn si pana la 129 milioane tone de feldspat potasic (conform UE, un element important din punct de vedere economic), au fost ignorate ca potentiale rezerve si nu vor putea fi recuperate prin intermediul tehnologiei propuse de RMGC. Opozantii proiectului, sustinuti de observatiile din teren, au aratat ca iazul de decantare de la Corna prezinta riscuri importante de mediu datorate: alunecarilor de teren (pot fi observate pe versantul estic), prezenta mai multor fracturilor, mai multe decat RMGC a prezentat, permeabilitatea ridicata a versantului stang al Vaii Corna, cu gresii si nu cu formatiuni argiloase, dupa cum se mentioneaza in proiect. Alte critici:

  • Pierderea de materie prima valoroasa si importanta pentru UE
  • Selectia gresita a tehnologiei de prelucrare, cu costuri imense post-exploatare (neglijate in proiect) si cu un abuz inutil de cianura
  • Lipsa de informatii cu privire la recuperarea metalelor prin alte tehnologii (studiu de eficienta)
  • Perioada foarte scurta de functionare a proiectului
  • Lipsa de experienta anterioara in minerit a societatii
  • Studiu incomplet geologic pentru amplasarea iazului de decantare
  • Lipsa unor proiecte similar in curs de derulare
  • Masa imensa de cianura depozitata in iaz

Datorita continutului ridicat de minerale sulfuroase (1,82% S conform raportului RMGC), minereul de la Rosia Montana se va comporta ca un minereu de aur „refractar”, rezistent la recuperarea prin consolidare standard (integral cianura) si la tehnicile de adsorbtie a carbonului. Un echilibru intre minerit si cerintele de mediu trebuie sa fie asigurat.

Stefan Marincea
fost Director General al Institutului Geologic al Romaniei

De ce are nevoie RMGC

Avem de a face cu o campanie de propaganda nemaiintalnita, din anii 90, in Romania. Campania de propaganda este cauzata si de criza economica din presa romana, investitorul RMGC fiind printre primii 3 cumparatori de publicitate in presa. Investitorul a sponsorizat excursii pentru formatorii de opinie pentru vizitarea unor mine din Noua Zeelanda. Noi consideram ca aceasta este o metoda de cumparare a constiintei. Niciunul dintre acesti jurnalisti care a plecat in aceste excursii nu a vorbit critic despre proiectul de la Rosia Montana. Sunt folositi asa-zisi experti independenti care publica in presa, dar niciunul dintre acestia nu spun ca sunt contractati de companie. Exista o lipsa de dezbateri in presa romana despre acest subiect, aproape singurele dezbateri sunt sponsorizare de RMGC, moderatorul si agenda dezbaterii sunt desemnate de RMGC. Compania a investit in evenimente culturale si sportive, dar la aceste evenimente ONG-urile care militeaza impotriva proiectului nu sunt lasate sa afiseze bannere. Informatiile critice la adresa proiectului sunt cenzurate de pe site-urile de dezbateri. Am o intrebare pentru reprezentantii RMGC: daca proiectul este atat de bun de ce aveti nevoie de o propaganda atat de costisitoare?

Articol preluat de pe Apologeticum

Cainele vagabond, parazitul sfant al Romaniei

Posted on

Aceasta este Romania nimanui

Merg acasa. Trec prin parcul de leagane. O mama tipa la un copil care se joaca in nisip. A pus mana pe un r*** uscat de caine. Trec pe langa spatiul verde din fata blocului. Ah pute pute a hoit… iar a murit un caine in boschet. Da, uite muste. Trec prin tronson… muste si r*** de caine de nu stiu pe unde sa calc. Au vecinii caini si pentru ca ii scot prea tarziu… nu mai ajung sa faca in parcul de leagane in nisip… si isi dau drumul in tornson. Iar muste, iar pute. Cinci-sase caini stau la intrarea blocului si maraie. Imi atin calea. Trebuie sa stau calma si sa ma uit in alta parte. Nu am mancare la mine asa ca poate scap. Ma chinui sa intru in propriul meu bloc, in propria casa. Urc in bloc. Un caine la parter pe pres. Un caine la Etaj 1 pe pres. In fata usii sta o cutie de conserva cu resturi de mancare care put. Nu e nimic, oricum pute peste tot a excremente si a caine jegos de tomberon. Nici nu ma agit sa gonesc cainii din scara. Oricum ii baga iar la 12 noaptea vecina. Femeie buna. Intru in casa. Aud ceva care s-a pleostit de frunzele copacului din fata geamului. Sunt bucati de paine inmuiata in mancare prelingadu-se. Acum si copacu e imputit. Asta e, a aruncat vecina de la 4 mancare la caini. Bine ca nu m-am trezit cu un os unsuros in cap. Ce tare e vecina!… nu mai trebuie sa duca gunoiul plus ca a facut o fapta buna. Deci sa ma culc. E cald. Deschid geamul. Nu pot sa dorm… latra cainii. Or sa adune sobolanii de la subsol resturile aruncate. Cainii se pare ca au treaba sa latre si sa schelalaie.

Cred ca este perceputa gresit libertatea si protectia animalelor.

In Bucuresti, lucram prin Pipera. Cel mai greu a fost sa intru in cladire cand am avut interviu. Apoi am invatat sa vin la ora optima, dupa ce oamenii buni hraneau cainii. Cand sarea la cate un nefericit haita faceam ca toata lumea… ocoleam scena.

In ianuarie 2006 un om a murit in plin centrul Bucurestiului, atacat de un caine vagabond. Nu a fost nici primul, nici ultimul incident grav. E incredibil ca tot ce s-a intamplat a fost ca milioane de romani sa ridice vocea in apararea cainilor vagabonzi. Vor sa se cheltuie sume uriase pentru vaccinare si castrare ca sa fie iar retrimisi pe strada!!! Sunt aproximati 200.000 de caini numai in Bucuresti. O astfel de campanie e deja imposibila. In timp ce cateva sute de cadre specializate castreaza cateva mii, restul se isi dubleaza numarul in cateva luni.

Sunt zeci de specii pe cale de disparitie, padurile sunt defrisate, dar pentru astea nu are nimeni bani… Oameni atacati, cosuri de gunoi rasturnate de cainii flamanzi, purici, zapada in parcuri plina de r**** de caine, lesuri de caini calcati sau nu de masini = peisaj romanesc urban.

Planul cu castrarea si repunerea in libertate e ca si cum cineva ar dori sa interzica otrava de sobolani, sa ii adune pe toti sa ii castraze si sa ii vaccineze. Sobolanii sunt la fel de “folositori” si se inmultesc cu acelasi succes ca si cainii vagabonzi.

M-a muscat odata un caine vagabond si mi-a dat sangele. Nu a latrat, a venit din spate, fara avertisment si a sarit direct sa muste. M-am dus pentru vaccin anti-tetanos. Era coada. O femeie cu o fetita in brate cu mana sangerand. Mi-am amintit cu tristete de urmatoarea parere caraghioasa: “Numai pe oamenii rai ii musca cainele. El simte omul.”. Absolut. Politia de pe tot mapamondul e incompetenta. Folosesc ei cainii pentru depistat urme dar asta e nimica toata. Detectorul de infractori ar fi o haita de caini vagabonizi flamanzi. Suspectii sunt pusi la zid. Cei la care sar cainii sa ii muste sunt omenii rai. Da da da, cainii vagabonzi sunt cei mai buni psihologi si clarvazatori. De altfel si pe politisti ii latra cainii. Oameni rai! Si oamenii care merg pe bicicleta sunt tot oameni rai. Si cainii care latra la masini… simt oamenii rai din masina. Clar!

M-am gandit de multe ori sa infiintez o organizatie de educare si trezire la realitate in privina cainlor…dar am renuntat intelegand ca nu sunt destui adepti. Oricat as incera sa imi inchipui pana unde se va merge… simt ca imi depaseste imaginatia… Cred ca inspaimantatoarea moarte a omului de afaceri Hajime Hori a adus o pata de nesters Romaniei.

Am gasit pe unele forumuri cateva pareri care mi-au trezit sperante. Nici in EUROPA si nici in USA, eu nu am vazut caini vagabonzi. Si e o idee buna. Cainii abandonati de stapani care nu gasesc adoptie sunt eutanasiati. Are cineva o idee mai buna? Care?

 

Sursa: Alize Blogazine

Parintele Justin Parvu: Ungurii sunt folositi ca pretext de catre marile puteri pentru a crea dezbinare in Romania. Europa este o moscovie peste tot, comunism

Posted on

realizat de Monahia Fotini, 3 iunie 2011

Parintele Justin Parvu

Parintele Justin Parvu

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente.

Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu. Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile, a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci, era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare, că nici măcar nu s-au putut atinge de el: a rămas viu şi nevătămat.

Cum reuşeaţi să scrieţi pe pantof?

Umezeai oleacă pantoful, talpa, şi scriai cu varul de pe perete. Se imprima extraordinar varul în cauciucul acela înmuiat. Unii mai confecţionau peniţe din lemn de fag sau stejar. Noi ne lăfăim acum cu calculatoarele că încap mii de cuvinte pe un centimetru pătrat, pe când acolo noi scriam numai începutul cuvântului, ca să încapă. Aşa procedam şi cu alfabetul morse, băteam doar începutul cuvântului, iar restul era de la sine înţeles. Erau deţinuţi cu o aşa inteligenţă încât ştiau din memorie poezii întregi, citate întregi din Sfânta Scriptură şi le transmiteau pe calea aceasta a alfabetului morse. De aceea mergea foarte rapid comunicarea prin morse; era o adevărată publicaţie şi ziaristică. Însă gardienii au aflat de alfabetul morse şi de acum stăteau cu stetoscopul la ureche şi ascultau prin celule. Dar şi noi învăţasem unde să ne aşezăm să batem în perete. Eu mă aşezam în unghiul morţii, imediat după uşă, între uşă şi perete, şi ei nu aveau cum să vadă; stăteam cu spatele aşa la perete şi cu mâna băteam morse. Iar gardianul te vedea că stai popândău acolo, şi îşi zicea: „Ei, acela nu face nimic”.

Martirii din temniţele comuniste sunt criticaţi pe de o parte că nu au adus un aport Bisericii, şi nici neamului, datorită controversatei lor apartenențe politice…

Iniţiatorii Mişcării Legionare erau în primul rând oameni creştini model, erau nişte modele ale societăţii. Ei au adus un mare aport neamului şi Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viaţa bisericească şi duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreţinut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreţinut un spirit viu al jertfei şi sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică şi la consolidarea aceasta, au contribuit minţile cele mai înalte ale culturii şi spiritualităţii noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reuşit să îi dea ţăranului o pâine mai ieftină, acesta era de altfel scopul lor. În afară de asta, ei au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului.

De pildă, în anul 1920, când era ancorat la Iaşi steagul roşu deasupra atelierelor din Nicolina, alături de fotografia lui Marx, Codreanu s-a ridicat şi a aruncat de acolo cârpa aceea roşie. Atunci mult tineret s-a ataşat Mişcării Legionare. Erau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupţia, în special ruşii şi evreii, care stăpâneau presa, învăţământul şi comerţul. Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul Evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor, atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc.

Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă noi i-am protejat pe evrei. Antonescu avea ordin de la germani să îi aresteze pe evrei şi să îi închidă în lagărul din Transnistria. Antonescu ce a făcut? Nu a arestat niciun evreu. Ci în locul evreilor a adunat toţi ţiganii, i-a dus în lagăr, unde trebuiau duşi evreii. Nemţii ne întrebau cum stăm cu evreii. „Da, i-am deportat pe evrei”, pe când evreilor le-a dat în alb paşaport Antonescu să părăsească ţara şi aşa au scăpat de uciderea nemţilor.

Este cunoscut faptul că era o relaţie amicală între Codreanu şi rabinul sef din România, care a fost foarte impresionat de personalitatea Căpitanului, şi se întrețineau în discuții. Căpitanul era chiar şi împotriva nazismului. Se ştie că atunci când au vrut să cumpere o maşină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o maşină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtăşea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era Mişcarea Legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimaţi de germani, cu protecţia papalităţii cu tot. În fond, atât ruşii cât şi germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.

Dacă acei tineri de care povesteaţi au reușit să coboare steagurile roşii, vom reuşi oare şi noi să înlăturăm steagurile ungureşti de pe clădirile principale ale Statului Român, aşa cum de pildă s-a întâmplat la Târgu Mureş unde ungurii şi-au arborat aşa-zisul steag al Ţinutului „secuiesc”, deasupra steagului României? Credeţi că vor dobândi autonomie, după cum urmăresc?

Conform situaţiei actuale, ei nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.

Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală, putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Cum vedeţi conflictul din ultima vreme dintre patriarhiile ortodoxe, cu precădere între cea a Ierusalimului şi cea a României?

Acestea nu sunt decât nişte cancanuri patriarhale, care sunt provocate special spre a ţine Biserica în tulburare şi conflict. Ştim foarte bine că şi patriarhii au azi susţinere şi interese politice, pentru că nu mai există nicio instituţie nedirijată la ora actuală. Sunt interese neortodoxe de scindare a Bisericii. Au mai fost în istoria Bisericii conflicte între Patriarhii, dar au ţinut mai presus de toate neştirbită unitatea Bisericii, călcând în cele din urmă peste toate orgoliile şi neînţelegerile lor. Dacă, azi, capii bisericilor se bat de la o bucăţică de pământ, ce încredere să mai aibă credincioşii în ei? Cum mai pot ei propovădui neagoniseala şi smerenia? Noi fericim pe făcătorii de pace şi nu preafericim pe făcătorii de dezbinare. Duşmanii Bisericii dănţuiesc de bucurie, uitându-se la conflictele dintre ortodocşi, iar aceşti patriarhi, cu voie sau fără voie, cad în laţurile lor, făcând jocul acestor neiubitori de adevăr. Să ne rugăm pentru pacea şi unitatea lor!

Apar multe articole în presă cu caracter ateist, denigratoare la adresa creştinilor practicanţi, încercând să anuleze convingerile de bază ale Ortodoxiei, cum ar fi credinţa în viaţa de apoi. Credeţi că afectează viaţa creştină?

Aceste articole apar tocmai spre a opri oamenii să ia calea credinţei. Pentru că această criză economică i-a determinat pe oameni să se refugieze mai mult în sânul Bisericii. Şi acest lucru îi deranjează pe cei ce vor să obţină alte rezultate de pe urma acestei crize provocate; credinţa nu face parte din planul lor. Iar lumea intelectuală, în general, nu prea a avut convingeri religioase, ci a scris pentru cine a întins un salariu mai mare. Oamenii presei scriu la comanda stăpânilor lor. Ateismul bolşevic tot încearcă să renască. Aceşti oameni vor ca noi să ajungem nişte roboţi, adică oameni fără niciun scop şi ateismul este arma lor de bază. Au provocat sărăcia, ca omul să nu se mai gândească decât la o bucată de pâine pentru ziua de mâine. Dar, iată că oamenii se mai gândesc şi la Dumnezeu.

Această robotizare a societăţii, ei o încearcă acum şi prin invazia erei electronice, prin aceste cipuri, împotriva cărora sfinţia voastră aţi tras un mare semnal de alarmă şi aţi sfătuit credincioşii să nu le accepte cu niciun chip şi să ceară autorităţilor dreptul la o viaţă liberă, o viaţă normală. Mulţi dintre aceşti credincioşi sunt însă bulversaţi, deoarece primesc sfaturi diferite de la alţi duhovnici, unii chiar de renume, inclusiv din Sfântul Munte Athos iar sfinţia voatră aţi fost acuzat că panicaţi creştinătatea şi provocaţi tulburare…

A spune un adevăr nu înseamnă că produci panică. Uneori adevărul e greu de purtat, mai ales pentru cei ce nu se leapădă de cele ale lumii. De altfel şi vin mulţi credincioşi care s-au dus să viziteze Muntele Athos, Ierusalimul şi alte oaze duhovniceşti ale lumii şi se întorc înapoi aproape neschimbați, contrariaţi chiar că nu mai găsesc acolo o viaţă de asceză şi nevoinţă, după cum se aşteptau, după cum citesc prin paterice şi prin cărţi. Nu mai găsesc decât sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, de unde primesc mângâiere şi ajutor în necazurile lor, dar un sfat, o susţinere duhovnicească – cu anevoie găsesc.

Din păcate, Athonul s-a modernizat şi şi-a ieşit de pe făgaşurile lui de altădată. Majoritatea călugărilor sunt neinformaţi şi nu sunt la curent cu problemele oamenilor, dar dacă ar fi avut dragoste şi durere pentru lume, ar fi descoperit prin Duhul Sfânt ce să le spună. Dar uneori, pentru că stăm izolaţi de lume şi mergem la slujbele Bisericii şi facem câte o demonstraţie de priveghere, ni se pare că ne-am făcut datoria şi că avem rugăciune. Rugăciunea este smerenie şi durere pentru celălalt. Athoniţii trebuie să aibă mare grijă în ceea ce spun, pentru că omul simplu se îndreaptă către ei cu credinţă, ştiind că este un munte aflat sub protecţia Maicii Domnului, un munte al nevoinţelor sihăstreşti, un far de lumină pentru ei.

Viaţa creştină din Grecia a decăzut foarte mult şi evlavia românilor îi depăşeşte. Nu ai să vezi în curţile bisericilor noastre credincioşi care să fumeze, la ei însă credincioşii fumează alături de preoţi. Şi eu, când am ieşit din închisoare, am călătorit spre Athos cu gândul de a rămâne acolo, dar primul călugăr grec pe care l-am întâlnit, era unul care fuma nestingherit în văzul lumii. Nu mi-a mai trebuit Athos şi abia aşteptam să mă întorc în ţărişoara mea. Bineînţeles că nu toţi sunt aşa, sunt şi acolo oameni aleşi, oameni ai rugăciunii, dar la greci fumatul şi alte obiceiuri sunt lucruri normale, fireşti, nu îşi mai pun problema că păcătuiesc.

Ce le transmiteţi athoniţilor care contestă poziţia sfinţiei voastre referitoare la cipuri?

Athoniţilor care contestă această convingere a noastră, eu le transmit să aibă grijă să nu se depărteze de la principiile şi acrivia adevăraţilor athoniţi, bătrânilor care le-au lăsat lor rânduielile athonite. Să nu se depărteze, prin modernizare, pentru că vine osânda lui Dumnezeu şi nu o să mai avem nici atât cât ne dă Dumnezeu. Să ne gândim că judecata va începe de la casa noastră ortodoxă. Ei trebuie să fie un model de morală creştină şi lepădare de cele lumeşti, ca să nu se facă sminteală fraților mai mici, care vin către ei ca la nişte luminători ai Ortodoxiei. Iar dacă nu cunosc aceste probleme şi nu au găsit răspuns înaintea lui Dumnezeu la aceste probleme, mai bine le-ar fi lor să tacă decât să grăiască împotrivă. La judecată o să îi întrebe Dumnezeu: ce aţi făcut voi pentru neamurile acestea ortodoxe? Să dea Dumnezeu să iasă cu bine la această întrebare.

Iar credincioşilor care sunt derutaţi de poziţia lor, ce le spuneţi?

Ortodocşilor noştri români le transmit să fie credincioşi principiilor creştine unde s-au născut. Pentru ei, cea mai sănătoasă rânduială este acolo unde s-au botezat şi au văzut lumina zilei şi a Ortodoxiei. Să fie statornici în ceea ce le-am spus şi până acum, să nu primească aceste otrăvuri electronice, pentru că sunt periculoase, atât pentru viața aceasta temporară, cât şi pentru cea veşnică, datorită scopurilor antihristice ce le ascund. Să se gândească, aşa cum spune psalmistul – că toată bogăţia aceasta a lumii este deşertăciune. Am spus şi alte dăţi: nu trebuie să primim aceste strâmtorări şi necazuri cu panică, ci cu bărbăţie şi seninătate să mergem pregătiţi cu sufletul pe poarta cea strâmtă a Crucii, prin care a intrat Hristos şi ne-a ridicat la frumuseţea cerească. Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci luptăm nădăjduind în Împărăţia veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu. Neamul nostru este obişnuit cu suferința şi va trece şi de această ispită, pe care o consider ca pe cea mai periculoasă din toate care au fost până acum. Dar Dumnezeu, cum ne-a orientat atâtea veacuri, o să ne orienteze şi de aici înainte.

Cu timpul își vor da seama din ce în ce mai mulţi că aceste cuvintele ale mele au fost adevărate şi mă rog pentru ei ca să poată face faţă urgiei ce va veni şi să biruiască fiara antihristică, ce i s-a dat putere să biruiască şi pe cei aleşi de îi va fi cu putinţă. Noi nădăjduim că, creştinătatea se va trezi şi va primi puterea Sfântului Duh, pentru rugăciunile martirilor şi tuturor sfinţilor noştri, cărora ne rugăm. Amin!

interviu din nr. 17 al Revistei ATITUDINI

Integrarea rromilor

Posted on

Sunt la consulatul nostru din Milano, stau de vorba linistit cu consulul pe problemele populatiei romanesti din Italia. La o usa se produce nitica foiala. Doi romi pretind viza pe pasaport, iar ajutorul de consul incearca sa le demonstreze ca nu au dreptul. Romii se supara. Au devenit cinci, li s-au alaturat doua femei indarjite cu fuste largi si un barbat tepos. Consulatul staruie in refuz, explica inca o data si inca o data ca cererea n-are temei legal. Romii s-au facut saispe, au umplut holul. Decibelii au crescut simtitor. Consulul se duce in persoana sa discute. E huiduit. Var si eu privirea sa vad ce se intampla; sunt huiduit. Nimeni nu mai iese din consulat! Afara in curte asteapta alti douazeci. Sunt, cum s-ar zice, prizonier! Cu sotie cu tot! Consulul e livid, caci unul din “delegati” il ameninta ca se atinge de fiicele lui intr-o dimineata cand merg la scoala, sau cand vin. N-o sa fie bine. Domnul consul se perpeleste, vorbeste precipitat cu Centrala, la Bucuresti, explica situatia. Framantarea creste. A sosit ora pranzului, dar nici vorba sa putem pleca la masa. Depindem acum de ministerul nostru de Externe. Consulul explica, gesticuleaza, roaga. In fine, soseste si solutia: sa li se dea vize! Sa fie integrati. Vorba aceea, integrarea romilor, in tanara noastra democratie.
Ma duc, dupa un lung interval, la Timisoara si imi caut un vechi prieten. Nu-l gasesc in vila de la adresa stiuta. Cunoaste cineva unde s-a dus? Nu, nu cunoaste nimeni. Amicul e cadru universitar, il pot dibaci prin Decanat, prin Rectorat. Incep investigatiile si dau in final de el. Slava Domnului, ma temeam ca a murit. N-a murit, a fost un pic… presat. Cine l-a presat, ministerul? Nu, o ceata destul de compacta de romi. Aceia i-au ochit vila. Le-a placut. Au dorit sa o cumpere neaparat. El n-a catadicsit sa stea de vorba. Dar ei au venit mai aproape, s-au grupat in jurul lui, in casele din vecini, l-au mai agatat o data, de doua ori, i-au mai facut cate o boacana in curte, la garaj, un mic necaz intamplator, l-au… s-o spunem pe cea dreapta, “integrat”! In cateva saptamani, traiul devenind ne-trai, a fost silit sa le vanda vila, sa se mute in alta parte. Sa numim fapta: integrarea romilor.
Altfel baieti buni, unii, cu dare de mana babana. Probabil cu studii la Paris. Probabil experti in operatiuni cu devize, aur, valuta. Manuitori de salbe. Lansatori de fete frumoase. Sprijinitori de baieti schilozi. La noi, oricum, pietari. Din aceia harnici, care se scoala dis-de-dimineata si il intampina vioi pe taran la bariera, ii dau binete si ii iau marfa, sa o aduca pe piata. Volens nolens. Si apoi mi-o dau mie, cu pret dublu decat mi-ar da-o taranul producator. O intregesc, ca sa zicem asa, o integreaza: integrarea romilor.
Ma uit cu placere la romi, mai ales la cei muncitori, cu dare de mana. Aveau cate un palatel ornat cu turnulete. Au acum cate un cartier compact. Ba am vazut si o comuna, sau doua, impodobite toate cu palatele. Romanii nu si-au definit inca un stil specific in constructie; tiganii, da! Ei merg inainte, spre integralism.
Merg si cei saraci, iesiti din bordeie si corturi. De cate ori ma apropii de Contesti sau de Cetateni de Arges vad asezarile romilor intinzandu-se, cucerind teren, umpland pamantul dupa indemnul biblic. Al cui e pamantul? Cine mai stie? Probabil, al statului roman. Ca si romii. Mai ales cei ce au starnit mila prin Franta si Italia. Au zis ei acolo “saru-mana boierule, mancati-as aia si aia” dar aici, cu francii luati, au pus mana pe pamant, pe vile, si din sfantul cersit o sa apara noi si noi t urnulete ale integrarii romilor.

La o statie se suie in autobuz o familie numeroasa de romi. Ocupa cateva locuri, se mai foiesc, isi arunca vorbe unul altuia, vorbe foarte sonore, fara nicio pavaza. Lumea tace, n-are incotro. Curand urca si un controlor de bilete, ba doi, sa prinda infractorii din doua parti. Suntem luati la intrebari, ne prezentam fiecare documentele. Pe romi nu-i intreaba nimeni, sunt ocoliti. Nu sunt “integrati”. E mai bine, daca esti controlor, sa nu iti faci de lucru cu ei. Lasa-i sa mearga gratuit, saracii, cum o sa ii pui sa plateasca? Cum o sa-ti plateasca lumina, caldura? Sa-i silesti? Ce, nu ti-e bine? Raman dezintegrati. Doar e tara lor, a lui Peste! A lui Papura Imparat !

Paul Everac

Să râdem puțin

Posted on

Profesorii români au salarii de măturători!”, constată cu surprindere profesorii străini veniţi la Brăila

Posted on

Pentru profesorii străini veniţi la Brăila a fost o surpriză să afle că în ţara noastră se face perfomanţă gratis, după cum ei singuri s-au exprimat. A fost o surpriză de proporţii să afle că un cadru didactic are un venit mai mic decât un măturător din Londra.

„Cred că undeva există interese majore ca ierarhizarea salariilor să nu se facă corect. La noi niciodată un muncitor necalificat, cu vechime în muncă, aproape de pensie, nu va avea salariu cât un profesor debutant”, ne-a declarat prof. Stuart Houghton din Cheltenham.

După cum ne-au explicat profesorii veniţi din Marea Britanie salariul minim pe economie nu este unitar pentru toţi angajaţii. Cel mai mic este pentru muncile care nu au nevoie de calificare.
„Fiecare activitate are clar stipulat un minim de plată. Astfel, cel mai puţin câştigă un măturător de la salubritate al cărui salariu este de 5,5 lire pe oră. Pentru cadrele didactice nu există venit mai mic de 1800 lire pe lună”, ne-a explicat Houghton.

Performanţă pe gratis

Profesorii aflaţi în vizită de lucru în cadrul programului Long Life Learning au rămas surprinşi de nivelul ridicat al elevilor şi studenţilor.

„La facultatea de Inginerie am văzut studenţi în laboratoare care încearcă studii la un nivel pot spune academic. Este uimitor cum cadrele didactice de aici se mulţumesc cu salariile pe care niciun britanic nu le-ar accepta şi fac practic muncă voluntară pentru a pregăti specialişti”, ne-a declarat prof. Charlie Hulme.

Cei doi profesori ne-au declarat că atâta timp cât ierarhizarea salarială este nedreaptă specialiştii vor pleca iar investiţia făcută în pregătirea lor nu va mai putea fi recuperată.

Sursa : Adevărul http://www.adevarul.ro/locale/braila/SOC-_-Profesorii_romani_au_salarii_de_maturatori-constata_cu_surprindere_profesorii_strani_veniti_la_Braila_0_477552302.html