RSS Feed

FMI – cel mai mare cămătar din lume

Posted on

Au apărut din ce în ce mai multe articole, prin ziare și pe site-urile de specialitate, referitoare la FMI; la ce a fost el odată și la ce a ajuns acum. Cine nu știa, înainte de începutul crizei FMI nu însemna mai nimic pentru populația lumii, nu aveau nicio putere, însă totul s-a schimbat acum.

            Înainte de izbucnirea crizei, FMI finanța înainte doar state foarte sărace, iar membrii cotizanți cereau reducerea bugetului. Însă acum multe tări din lume și din Europa sunt acum la picioarele FMI-ului dintre acestea făcând parte și România.

Cum a ajuns Fondul Monetar Internațional să finanțeze foarte multe tări rămâne o dilemă din punctul meu de vedere. Dar cel mai dubios lucru pe care nu îl înțeleg absolut deloc este acela al sursei banilor; totuși sunt prea mulți bani la mijloc. Bani mulți însă nu știu dacă sunt și reali, deoarece se învârt doar prin conturi. Cum a ajuns să obţină o asemenea influenţă? În plină criză, atunci când băncile acordau tot mai greu împrumuturi, iar guvernele se confruntau cu o lipsă tot mai acută de finanţare, FMI şi-a dublat fondul destinat împrumuturilor, a relaxat condiţiile de creditare şi a elaborat mai multe scheme de finanţare pentru a ajuta statele să facă faţă efectelor crizei.

Rând pe rând, un număr ridicat de ţări dezvoltate au fost nevoite să se împrumute la FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. A fost şi cazul multor state europene, care au încheiat acorduri pentru a nu intra în colaps. Pentru unele (Grecia, Irlanda şi, mai nou, Portugalia), ajutorul a fost cu adevărat ultimul colac de salvare.

Dobânzile pe creditele luate de la Fondul Monetar Internațional sunt de multe ori ținute secret, însă ce mă sperie cel mai tare sunt condițiile impuse de acest colos, condus din umbră de cine știe cine.

FMI în România.

            Acordul Fondului Monetar Internațional cu România a inceput în anul 2009 prin semnarea unui acord stand-by. La primele negocieri se spunea că unul dintre obiectivele principale ale acordului este reluarea creditării, prin reducerea rezervelor minime în valută constituite de bănci. În ciuda eforturilor BNR, băncile au rămas reticente în a finanţa investiţiile private, preferând să dea bani statului, la dobânzi care le-au permis să-şi menţină businessul pe o piaţă lovită de avalanşa creditelor neperformante. În mod real, mai mult de jumătate din creditul total de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială a finanţat deficitul bugetar.

În cei doi ani de acord, Guvernul a luat măsuri suficient de dure încât finanțatorii externi să se declare mulțumiți. Iar discuțiile premergătoare actualei înțelegeri de tip preventiv, să declare că România nu mai este un pacient în stare gravă, ci unul aproape vindecat, insă oare așa să fie?

Dacă primul acord s-a axat mai mult pe reformele macroeconomice, actualul se axează pe unele structurale, mult mai greu de implementat, în opinia experţilor. Astfel, guvernanţii s-au angajat ca, în schimbul punerii la dispoziţie a aproximativ cinci miliarde de euro, să eficientizeze sectorul companiilor de stat.

Alți bani primiți de la FMI, alți bani ajunși în buzunarele altora. Analistul economic spunea următoarele: ” O parte din sumele de la FMI care s-au dus la Banca Naţională au fost date băncilor prin reducerea rezervelor minime obligatorii. E adevărat, acele rezerve erau ale băncilor, numai că nu era neapărat acum momentul, când suntem în criză, să fie înapoiate. Obligaţia de a le da înapoi băncilor, până la o cotă de doar 2%, era la momentul intrării în zona euro. Nu era cazul, în plină criză, să se fi făcut aşa ceva.

            Pentru că băncile străine prezente în România au rămas fără finanţare de la „mamele” lor şi au cerut, ca şi băncile din alte ţări, bani de la stat. La noi n-a avut cine să le dea pentru că statul nu avea bani. Atunci, în cadrul unui acord fără precedent, banii au fost luaţi de la FMI şi daţi, în parte, băncilor. Adică li s-a adus la dispoziţie finanţarea pe care nu o mai aveau de la „mamele” lor. Costul acestei finanţări, respectiv dobânzile, îl plăteşte statul român, adică noi. În caz contrar, băncile străine prezente la noi au ameninţat că îşi reduc expunerea pe România. Adică au ameninţat că pleacă din România.

            Vă întreb acum, ce rost mai avea acordul cu băncile? Dacă băncile nu primeau nimic, de ce să-şi asume nereducerea expunerilor pe România? Asta s-a ştiut de la început, numai că România era într-o stare foarte rea şi dacă, după părerea mea, unui stat care are un buget de 40 de miliarde de euro i se pune pe cap să împrumute 20 de miliarde de euro, din care 70% nu sunt pentru stat ci pentru altcineva, nu poate să iasă decât prost. Eu nu mă mir că a ieşit aşa de prost.

            Nici nu ştiu dacă asta a fost o negocierecu FMI. Eu cunosc Fondul de 40 de ani, de când România a intrat în FMI – anul 1972. De atunci eu n-am auzit de un asemenea gen de acord. Eu n-am auzit… În general, acordul tip era următorul: un stat „scăpa caii”, făcând deficite mari şi când ajungea la restrişte se ducea la FMI care, contra unui împrumut, îi cerea să-şi pună ordine în ogradă. Noi am făcut ordine într-un lucru de care nu eram noi vinovaţi. Eu nu spun că statul român nu avea nişte probleme, dar la momentul respectiv…

            Vreau să vă spun că, de-a lungul timpului, FMI a ajutat ţări pentru un singur motiv: să evite intrarea în încetare de plăţi externe. Deci nu interne, pentru că asta nu e treaba lui. La momentul la care s-a făcut acest acord, statul român practic nu avea datorie publică externă – nu ştiu dacă era opt miliarde. Iar 80% din datoria externă a ţării era a firmelor străine din România. Firmele cu capital românesc nu aveau datorie externă pentru că nu le împrumutase nimeni din lume, iar populaţia cu atât mai puţin.”

Ce vreți mai mult de atât, noi plătim ca proștii datoriile prostia altora. Îmi vine să închid calculator când mă gândesc la o asemenea prostie. Ce treabă am eu cu Raiffeisen sau cu nu stiu ce bancă dacă ei s-au întins mai mult decât e plapuma. Dacă magazinul meu are probleme, pentru că am cumpărat prea multă marfă care nu se cumpără ve-ți veni voi să mă ajutați cu bani, pentru că nu am fost in stare sa cumpăr marfa care se vinde?

Dar ce să mai zic, aceasta este România nimănui.

Ba da, România este a cuiva, sau va fi a FMI sau a celor care o conduc, pentru că țara noastră este în plan de experiment alături de alte câteva tări, însă parcă la noi ca la nimeni. să nu ne ferim a vorbi de o comandă externă pentru că aceasta este perfect normală în condiţiile în care axa majoră a economiei nu se mai află în mâini româneşti, ci în mâinile capitalului străin! Orice manual de economie de piaţă ne învaţă că aceluia care deţine proprie ta tea îi aparţine şi decizia.

Dar, mai mult, copleşitoarea ei componen tă privată (care merge spre 60 de miliarde de euro) nici nu aparţinea unor entităţi româneşti, ci unor entităţi străine (companii sau bănci) înscrise în România. Autorităţile din România nici nu puteau şti exact care era soarta datoriilor acestor entităţi faţă de străinătate şi nici care va fi fost strategia de gestiune a acestor datorii, pentru că gestiunea aparţinea unor structuri care nu sunt româneşti şi ale căror strategii sunt stabilite în alte ţări.

Raportarea autorităţilor din România la datoria externă privată care trece în contul României, dar nu este a unor entităţi româneşti, era foarte confuză pentru că, din motivele menţionate, se afla pe un teren alunecos, instabil şi neclar. Ceea ce ştiau autorităţile române era despre datoria firmelor cu ca pital românesc şi a populaţiei. Acestea au datorii nu în străinătate, ci la băncile străine din România, deci este vorba de datorii interne, şi nu externe. Entităţilor româneşti – po pulaţia sau firme – nu le-a dat de fapt nimeni din străinătate credite. Şi dacă ar fi fost numai după acestea, România ar trece că are o îndatorare externă privată absolut derizorie.

Ce ne mai promit aștia de la FMI? Alți bani, dar cu condiții. Să scumpim gazele să mai vindem ce mai avem de vândut din țară. Și Bogdan Hossu vede scumpirea gazelor ca un experiment al FMI în țara noastră din dorința de dulce la îndeplinire planul de sărăcire a populației.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: